Când îmi porunceşti să cânt,

mă semeţesc de trufie;

dar privesc spre faţa Ta

şi lacrimile-mi umplu ochii.

Tot ce-i aspru şi urât în viaţa mea 

se preface-n armonie

şi veneraţia mea îşi întinde aripile 

ca o pasăre bucuroasă în zboru-i pe mare.

Ştiu că îţi place cântecul meu.

Ştiu că, drept cântăreţ, am învoire-n faţa Ta.

Cântul meu înaripat ajunge la Picioarele Tale

pe care nu mai nădăjduiam să le ating.

Îmbătată de această bucurie de-a cânta,

îmi pierd firea şi Te numesc prieten,